Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (în 1950), filosoful și matematicianul Bertrand Russell abordează problema fericirii cu instrumentele științei exacte. Imaginea pe care am avut-o citind cartea a fost cea a unui Sir John care, după ce își umple luleaua, se reazemă pe speteaza masivului fotoliu din piele și privește melancolic un tablou cu temă istorică. Gândurile sunt schițate repede pe paginile îngălbenite de pe birou:

pic 1

Această dreaptă împărțeală se regăsește și în structurarea capitolelor.  Pentru început, Bertrand Russell se ocupă de cauzele nefericirii, întrebându-se sincer ce îi face pe oameni nefericiți. În această analiză, pleacă de la propria persoană: „În prezent, mă bucur de viață și mai că aș putea spune că pe fiecare an ce trece mă bucur și mai mult de ea. Aceasta se datorează în mare parte că am descoperit care sunt lucrurile cele mai dorite de mine și că treptat am și dobândit multe din aceste lucruri. Iar în parte se datorează faptului că am izbutit să mă detașez de anumite obiecte ale dorinței, cele esențialmente inaccesibile. În foarte mare măsură se datorează diminuării preocupării pentru mine însumi.” Mergând în această direcție, desemnează principalii nefericiți: narcisiștii, vanitoșii și megalomanii. După ce a adus pe scenă câțiva actori ce interpretează rolurile nefericiților , merge în culise pentru a găsi cauzele și le scoate, pe rând, în fața publicului: competiția, plictisul, oboseala, invidia, mania persecuției,frica de opinia publică. Competiția este echivalentă cu lupta pentru existență,care este, de fapt, lupta pentru succes. Plictisul are ca antonim antrenul, cel care care capacitatea de a face timpul să treacă mult mai repede. Oboseala ce generează nefericirea este una nervoasă, istovindu-l mai ales pe omul urban expus la zgomot, poluare și stress, oboseală ce nu își poate găsi remediul în somn, asemenea oboselii fizice sau intelectuale. Invidia este una dintre cele mai redutabile cauze ale nefericirii, iar plăcerea de a bârfi este expresia ei. Noroc că în firea umană există un afect compensator – admirația – oricine vrea să-și găsească fericirea, trebuie să se preocupe de sporirea admirației. Dorința de a fi admirat și respectat duce la mania persecuției în momentul în care omul își supraestimează meritele,iar acestea nu sunt recunoscute. În privința opiniei publice, este reconfortant gândul că aceasta este tiranică doar cu cei care în mod evident se tem de ea decât față de cei care se arată indiferenți la ce spune ea.

„Mai este posibilă fericirea?” se întreabă autorul și enumeră cauzele fericirii: pofta de viață, afecțiunea, familia, munca, interesele impersonale. Sentimentul de a fi iubit susține pofta de viață mai mult ca orice altceva. Afecțiunea primită este cea care generează sentimentul de securitate; tipul optim de afecțiune este cel reciproc – fiecare dintre cei doi o primește cu bucurie și o  dăruiește fără efort și fiecare găsește lumea mai interesantă ca urmare a existenței acestui tip de fericire.

Tags

Leave us a Reply